Singur pe Transfagarasan

 

 

Nu ştiu ce forţă mă împinge să nu renunţ la jumătatea urcării. Nu am reuşit niciodată să-mi dau seama cum de găsesc undeva motivaţia să dau şi următoarea pedală. Mă uit în jos şi văd cum, din vârful nasului,  curge câte un strop de transpiraţie. Se duce direct pe cadru sau, dacă mă mişc puţin în lateral, direct pe asfalt şi dispare în urmă. Puţini oameni ştiu că următoarea pedală este întotdeauna cea mai grea. Şi următoarea pedală este de câteva mii de ori într-o căţărare. Peste asta, se adaugă crunta durere de spate şi durerea din muşchi. Setea, foamea, frica de bolovani sau de o secundă de rătăcire care mă aruncă de la sute de metri înălţime direct în hău.

Dintre toate urcările, Transfăgărăşanul este, de departe, favorit. Ne-am războit de câteva ori până acum. A mai câştigat el, am mai câştigat eu. Ultima dată, în week-end, m-a lăsat mut de uimire. Am fost singur în sus şi am îngheţat. De frică. Nu am ştiut până acum, dar Tranfărăgăşanul nu se închide iarna pentru că este multă zăpadă. Se închide iarna pentru că bolovani cât casa te pot mătura de pe asfalt într-o clipă. Cu o zi înainte, un curajos ca mine a fost luat de pe şosea cu elicopterul. Dar, toate pericolele şi toate durerile au meritat. Când m-a oprit zăpada, la 100 de metri sub Bâlea Lac, m-am întins pe asfalt, pe una dintre minunile lumii. Şi am avut ocazia să înţeleg pentru ce am ales, dintre toate sporturile, tocmai ciclismul.

01 edit mic02 edit mic06 edit mic09 edit mic

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s